Efectele pe termen lung ale violenței asupra copiilor

De multe ori auzim povești despre cum un adult sau altul a fost lovit atunci când era mic. Avem impresia că nu e mare lucru, mai ales că se întâmpla în aproape orice familie, unii chiar spun despre cât de mult i-a „ajutat” să fie bine acum, la maturitate. Care ar fi totuși consecințele bătăii, dacă am privi lucrurile din perspectiva dezvoltării psiho-emoționale, pe termen lung?

Relația părinte – copil este cea care are în primul rând de suferit. Copilul vine în această lume fără a putea să se îngrijească de sine și fără a putea să se apere. El are nevoie de cineva care să facă foarte multe pentru el, mulți ani la rând, înainte să poată deveni independent. Unica lui șansă la supraviețuire este să fie îngrijit dar și protejat, de cei care pot să-i asigure aceste nevoi de bază. În momentul în care sursa grijii și a protecției devine în sine un pericol emoțional sau chiar și fizic, în psihicul care se dezvoltă a copilului este luată o decizie dificilă, care îi asigură supraviețuirea – să devină supus și să se adapteze realității proprii. Altfel riscă să provoace prea multă furie și astfel este în pericol. Relația părinte – copil deci își pierde funcția de bază – cea de a asigura un mediu sigur și sănătos de dezvoltare. Cei adulți și cu mai multă putere, sunt percepuți ca fiind o sursă de suferință și un pericol în sine, sau un risc permanent de pedeapsă. Confuzia care apare în acest caz, îl face pe copil să creadă că nu există siguranță și că nu are pe cine se baza cu adevărat. 

Frica de a greși și în consecință, de a acționa la fel este o consecință probabilă. Adulții care au fost pedepsiți pentru greșeli, știu foarte bine că asocierea pe care o face creierul lor față de riscul de a greși, este cu durerea fizică sau cu suferința emoțională simțită în urma pedepselor primite în copilărie. De ce nu pot acționa, de ce nu pot risca, de ce nu mă pot mișca atunci când am o idee, un plan de acțiune chiar? Ce îmi vine în minte atunci când mă gândesc la riscul de a greși? De la cine aștept pedeapsa? Aceste întrebări pot fi foarte importante atunci când căutăm cauzele unor frici. 

Relația cu noi înșine are foarte mult de suferit dacă atunci când eram mici am fost victime ale violenței celor adulți. De fiecare dată când aud în psihoterapie cum clientul este dur cu sine, știu că exact așa se comporta unul sau ambii părinți cu el/ea. Este atât de evident pentru noi, specialiștii – cuvintele, tonul vocii, felul în care ne vorbim nouă, nu ne aparține, este o copie a unui părinte, a ambilor sau o combinație dintre câțiva adulți care ne-au marcat. Agresorul din afară ia forma unui agresor nevăzut dar care face prăpăd din interior.

Convingerea că puterea hotărăște vine și ea din observarea diferenței care era atât de clară între cei care luau decizii în casă și cei care erau nevoiți să se supună acestor decizii. Un copil care crește cu imaginea puterii care este hotărâtoare își dorește această putere cu ardoare. Uneori însă, starea de neputință interioară rămâne în interior pe tot parcursul vieții și se tot adaugă confirmări ale acestei convingeri că dacă nu ai putere de orice fel, nevoile tale nu sunt auzite și cu atât mai mult nu au nici o șansă să se realizeze.

Relațiile de cuplu ale adulților care au suferit de violență în copilărie, au și ele de suferit enorm de mult. Asta pentru că iubirea și afecțiunea au fost amestecate și copilul a perceput ca fiind firesc să nu existe nici o diferență între durere și căldură, între siguranță și supunere, între agresiune și grijă. Crescând, adultul va căuta aceleași combinații, fără a fi conștient de cauza relațiilor pline de emoții intense dar ambivalente. Pe lângă traumele care ies la suprafață una câte una în relații, scenariile în care un membru ia rolul de agresor și celălalt de victimă, iar în copii, părinți, prieteni sau amanți, sunt căutați salvatorii, se manifestă și ele fără a fi așteptate prea mult. În cuplu de cele mai multe ori căutăm în partener părintele cu care nu făcut încă pace, sau, ne comportăm cu partenerul/partenera la fel cum o făcea părintele cu noi. 

Nu mergem mult mai departe nici cu proprii copii, asta pentru că multe dintre metodele prin care am fost educați s-au înregistrat în memoria implicită, adică în straturi mai profunde decât acele amintiri care pot fi explicate ușor în cuvinte. 

Starea emoțională are și ea de suferit mult la maturitate, iar aici ne referim la multe aspecte care pot fi afectate. Cel mai des m-am întâlnit la clienții mei cu stări de anxietate, neliniște, tulburări de somn și alimentare, o stare de permanentă încordare și impresia că lumea în general este un loc nesigur. Anume în această privință consecințele sunt numeroase și nu ne putem imagina măcar cum ar fi putut să se dezvolte un om dacă nu era victimă a violenței. Realizările unui om pot fi foarte mari, în ciuda violenței și de aceea putem afirma că aceasta i-a făcut bine, dar oare cât de mult se poate bucura acest om de ceea ce a realizat, cât de fericit este el?

Da, nu este deloc simplu să renunțăm la metodele vechi de educație, mai ales când nu avem ceva ușor de aplicat și care să funcționeze și pe termen scurt la fel de bine, nu doar pe termen lung, dar cel puțin ar fi bine să conștientizăm de ce ne dorim să ne creștem diferit copiii, mai ales că de cele mai multe ori,  afirmam asta atunci când eram mici și eram nedreptățiți în vreun fel.

Ceea ce ar trebui să ne motiveze cel mai mult este ce fel de oameni ne-am dori să devină în 10-30 de ani copii noștri.

Iar noi, adulții de azi, ar fi bine să ne vindecăm rănile, în loc să le transmitem într-o formă sau alta, propriilor copii. 

Vera Budan: psihoterapeut, trainer, autor